În spatele declarațiilor agresive lansate recent de la Paris de șefii grupului Renault se conturează o strategie cinică: utilizarea investițiilor istorice din România ca armă de presiune împotriva autorităților de la București, pentru a masca o decizie deja luată la vârful grupului francez. În timp ce banii de dezvoltare, noile platforme tehnologice și modelele de volum sunt direcționate masiv către uzinele din Maroc, Turcia sau Slovenia, oficialii francezi și reprezentanții lor locali aruncă Mioveniul într-un con de umbră, pretinzând că soarta fabricii ar depinde exclusiv de facturile la curent și de bunăvoința Guvernului român.
„Tratați-mă ca pe omul care a pus 4 miliarde pe masă!” — Victimizare corporatistă cu agendă ascunsă
Ieșirea publică a lui Mihai Bordeanu, șeful Dacia South Eastern Europe & Country Head Romania, frizează absurdul: „Nu suntem tratați ca un om care a pus pe masă patru miliarde de euro. (…) Tratează-mă întâi ca pe un om care a pus pe masă patru miliarde și ne auzim după aceea”. Mesajul este transmis pe ton de ultimatum, oficialul susținând că Guvernul ar fi „degajat mingea în aut” și că, fără subvenții la energie, facilități fiscale și stoparea creșterii salariilor, șansele ca Mioveniul să primească un model nou în următorii cinci ani sunt zero. Mai grav, grupul amenință voalat că nici măcar viitoarele generații de Duster și Bigster nu mai au locul garantat pe liniile de la Mioveni după 2030.
Însă această poziționare de „investitor nedreptățit” ascunde o realitate de mult știută: grupul Renault a încetat de mult să mai trateze Mioveniul ca pe centrul de greutate al mărcii Dacia. Cele 4 miliarde de euro invocate nu au fost un act de caritate, ci o investiție amortizată de zeci de ori, din care grupul francez a stors decenii la rând marje uriașe de profitabilitate pe spinarea forței de muncă românești ieftine. Acum, când nivelul de trai și salariile din România au început, firesc, să recupereze ecartul față de Vestul Europei, conducerea franceză caută pretexte pentru a abandona uzina istorică.
Marocul – noul „Mioveni” al francezilor: Unde pleacă de fapt banii și modelele
În timp ce directorul global Katrin Adt declară senin că „nu există niciun motiv de afaceri pentru a extinde capacitatea în România”, la Tanger și Casablanca se investește masiv. Modelele de volum absolut, care garantau cadența de producție și sutele de mii de unități la Mioveni, au fost deja expatriate:
- Sandero, cel mai bine vândut model al mărcii la nivel european, este asamblat exclusiv în Maroc, acolo unde va fi produsă și viitoarea generație, inclusiv în variante electrificate.
- Jogger a urmat aceeași rută nord-africană.
- Noul model de segment C, Dacia Striker, a fost atribuit fabricii din Bursa (Turcia).
- Iar noul Spring electric își găsește adăpost în Slovenia, la Novo Mesto.
În tot acest timp, în planul cincinal de investiții „futuREady”, Mioveniului nu i-a fost alocat absolut niciun vehicul nou, fiind condamnat să asambleze strict actualele generații Duster și Bigster — modele cu motoare convenționale, într-o Europă care impune tranziția la electrificare. Marea „investiție” trântită în fața opiniei publice pentru România este un parc de panouri fotovoltaice pe acoperișuri, util doar pentru a scădea cheltuielile de regie ale francezilor.
Jocul la două capete: Șantaj la București, profituri din salarii de 200 de euro în Africa
Contrastul este strigător la cer: Renault cere României predictibilitate, scăderi de costuri și „condiții ca în 2019”, deși decizia de a muta producția strategică spre siturile cu forță de muncă extrem de ieftină din Maroc a fost luată cu mult înainte de fluctuațiile energetice actuale. Francois Provost, CEO-ul Renault Group, vorbește ipocrit despre „recâștigarea competitivității”, punând în aceeași balanță o țară membră a Uniunii Europene cu economii emergente unde protecția muncii și salariile sunt la o fracțiune din nivelul european.
În loc să recunoască deschis că politica sa corporatistă urmărește strict goana după costuri de producție infime în afara spațiului comunitar, managementul Renault folosește soarta celor 9.000 de salariați rămași la Mioveni și a sute de furnizori locali ca pe un instrument de șantaj politic. României i se cere să ofere privilegii fiscale și prețuri preferențiale la energie sub amenințarea închiderii robinetului la Mioveni, deși cărțile la Paris sunt deja jucate: viitorul tehnologic și investițional al mărcii Dacia a fost deja vândut la preț redus pe țărmul Africii de Nord.
